Traditia de Paparude

Tradiţiile de Paparude :

Prin 1950 , seceta era duşmanul cel mai de temut al locuitorilor.

Toată ţară era într-o plină regresiune socială generată pe de o parte de seceta dar în mare măsură de obligaţia de susţinere a plăţii datoriei de război către sovietici. Deci orice însemna speranţa de mai bine era binevenit .

Şatrele de ţigani de pe lîngă marginimile Ploieştilor aveau şi acest dar de a organiza paparudele. Paparudele din Ploiestiori erau din şatră Carolea . Nu veneau la voia întîmplării , erau aşteptate cu acordul autorităţi şi chiar existau cetăţeni care îşi puneau speranţa în “ Paparuda, rudă , vin-o de ne udă “ , căci acesta era motoul acţiunii.

Paparudele erau nişte ţigănaşi , mai ales fetiţe , care aveau ceva îmbrăcăminţi în şiruri colorate , peste care era o înfăşurare de lăstari cu frunză de salcie sau altă vegetaţie care prezenţa verdeaţă. Unii aveau un fel de măşti . Nu aveau încălţări .

Spectacolul lor era un dans săltăreţ însoţit de cîntece cu refrenul amintit. Strofele cuprindeau în funcţie de răsplată o sumedenie de referinţe la udarea persoanelor sau al inventarului animal , păsăresc şi vegetativ din gospodăria proprie. Pe timpul spectacolului erau stropite cu apă , în care se pusese busuioc . Cîntecele aveau diverse acompanieri mai ales dintr-un fel de tobă .

Şefii paparudei erau foarte mulţumiţi dacă le dădeai o sticlă cu ţuică să se stropească pe interiorul gîtului. La sfîrşitul spectacolului , proprietarul trebuia să cadoriseasca actorii cu o pasăre friptă , cu pîine , apă , făină , haine curate vechi sau chiar noi şi dacă mai pică şi ceva băutură era binevenită şi binecuvîntată de şefii paparudelor. Bineînţeles că banii se dădeau că un fel de tarif bine stabilit de la început .

Noi însoţeam caravana prin toate răspîntiile, pentru că puţini erau cei cărora le dădea mînă să le bage în propria gospodărie , aduceam tot felul de ramuri spre a le inlocuii pe cele care căzuseră după corpul paparudelor . Nu îi jigneam şi nu îi umileam pentru că ideea era că paparudele trebuie să fie mulţumiţi de primire şi răsplată , altfel seceta va fi şi mai prelungită. Darurile se dădeau colectiv de către cei arondaţi şi despre care se ştia că dăruiesc cu sufletul .

Trăiam într-o lume în care sabia neiertătoare a paranormalului care este blestemul , conta în mentalitatea oamenilor. Cred că întotdeauna au plecat mulţumiţi. Veneau cu un fel de căruţă trasă de un cal , şi cînd plecau era destul de plină cu daruri.

Mi-aduc aminte , că după un astfel de spectacol , spre amiază a venit o ploaie cu tunete şi fulgere , şi s-a produs o rupere de nori care a umplut toate şanţurile din sat . A fost un fel de inundaţie care s-a stins imediat după încetarea ploii .

Reclame

Lansarea monografiei UN VEAC DE LA INFIINTAREA SOCIETATII GENERALE DE GAZ SI ELECTRICITATE BUCURESTI (SGGE)

Lansarea monografiei UN VEAC DE LA INFIINTAREA SOCIETATII

GENERALE DE GAZ SI ELECTRICITATE BUCURESTI (SGGE) 1906-2006 Editura N Ergo, decembrie 2006, 112 pag.

Univers Ingineresc nr.: 1/2007 (383)
Data: 1-15 ianuarie 2007

Prima pagina ziar nr. 1/2007
Un eveniment de o deosebita importanta l-a constituit aniversarea a o suta de ani de la infiintarea in 1906 a SGGE Bucuresti, care a avut un rol decisiv in dezvoltarea si modernizarea capitalei Romaniei.
Pentru proiectarea, producerea, instalarea retelei si furnizarea energiei electrice si a gazelor naturale, Primaria Bucuresti, primarul Barbu de la Vrancea si Mihai Cantacuzino au concesionat aceste lucrari unei societati din Franta, care a infiintat SGGE.
Iluminatul stradal a fost instalatin Capitalain anul 1857, fiind primul oras din lume care a folositin acest scop petrolul lampant, fabricatin distilaria Mehedinteanu de la Ploiesti.
In anul 1885 s-a montat prima instalatie electrica, care producea energie electrica pentru alimentarea Teatrului National si a Palatului Regal.
Intre anii 1882 – 1883 s-a instalatin Bucuresti reteaua electrica de iluminat public, cam in acelasi timp cu cele mai mari orase din lume.
Destinul a facut ca festivitatile aniversare si lansarea monografiei sa aiba loc la hotelul Novotel, edificat de curand pe locul in care a functionat Teatrul National panain anul 1944, cand a fost bombardat si distrus,in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial.
Monografia jubiliara a fost realizata din initiativa Primariei Municipiului Bucuresti, SC Electrica SA, CN Transelectrica SA si SC Distrigaz SA.
Lucrarea, publicataintr-o grafica exceptionala, a fost realizata de un colectiv de specialisti energeticieni cunoscuti: St. Gheorghe; Gh. Dan Stanescu; Constantin Rucareanu; Ion Conecini; Elena Voinea; Elena Ratcu; Alexandru Mihaila; Viviana Zimbilschi; Iuliana Breazu; Cornelia Ion; coordonator – Corneliu Paslaru.
Monografia reprezinta o contributie de mare valoare pentru istoria capitalei Romaniei. Primul capitol, intitulat Ganduri laimplinirea unui veac de lainfiintarea SGGE, este semnat de Adriean Videanu, primarul general al Capitalei, prof. dr. ing. Nicolae Coroiu, director general Electrica SA, dr. Stelian Gal, director general SN Transelectrica SA si Bernard Arnaud, director general SC Distrigaz Sud SA.
Cititorul va gasiin paginile volumului istoricul SGGE, descrierea instalatiilor din uzinele electrice, a instalatiilor de transport energie (retelele), a instalatiilor electrice pentru alimentarea tramvaielor si a iluminatului public, un capitol dedicat instalatiilor si distributiei gazului metan si altul organizarii societatii.
Cartea este bogat ilustrata cu documente scanate dupa originale si fotografii din epoca.

 

EDUCATIA BUNULUI SIMT LA JAPONEZI

1. Din clasa intâi pâna in a 6-a se preda o materie: ”Drumul despre bunul simț” in care elevii invața comportamentul civilizat, de bun simț și manierele elegante !

2. Nu rămâne nici un elev repetent din clasa intâia până la clasa a 7-a, fiindca scopul este educația și implantarea principiilor și nicidecum invațatul pe de rost și stocarea informațiilor!

3. Japonezii cu toate ca sunt considerați printre cei mai bogați oameni din lume, nu angajeaza femei de casa sau dadace pentru creșterea copiilor, parinții sunt primii raspunzatori de educația copiilor!

4. Elevii japonezii, zilnic și timp de 15 minute fac curat in școlile lor impreuna cu educatori, invațatori și profesori, lucru ce a determinat apariția unei generații modeste și atente la fenomenul curațenie și igiena!!

5. Fiecare elev japonez are tot timpul la el periuța de dinți și își spala dinții dupa ce mananca și in acest mod invața de mic cum să se pastreze igienic!

6. Profesorii iau masa cu 30 de minute inaintea elevilor, ca să fie siguri ca mancarea este buna și nu este alterata,fiindca elevul este considerat viitorul țarii și trebuie protejat !!

7. Gunoierul in Japonia este cunoscut sub numele de ”inginer sanitar” și are un salariu de 5000 până la 8000$. Pentru a ocupa acest post candidatul trebuie să treaca proba scrisa și orala!

8. Este interzisa utilizarea mobilului in trenuri, restaurante și locurile publice cu spații inchise și mobilul trebuie setat pe modul ”bun simț” care la ei este foarte important!

9. Daca te duci la un restaurant cu bufet suedez vei vedea ca fiecare pune in farfuria lui, atât cât ii trebuie, nu fac risipa, nici nu lasa resturi de mancare in farfurii!

10. Media de intarziere la trenuri pe an este de 7 secunde!!

Aceste 10 reguli ar trebui facute obligatorii peste tot in lume si puse in Constitutii.

Little Glaciation

I’m Dan Stanescu, from Bucharest, Romania, Europe
I’m interested in the comments on extreme weather events to check my assumptions underlying a global meteorological presumption that I issued in 1977
Between 1973 and 1977, I was part of a research team of ICEMENERG Bucharest. We had the task of finalizing a work that lasted in Romania for 50 years and which had as its objective the first editing with own data Of the country’s Keraun maps. They existed in technical nomenclatures with data retrieval from others.
Keraunicity is the science that deals with the study of atmospheric discharges (lightning, that is, the electrical discharge that occurs within the formation of cloudy or cloudy clouds or clouds that form between the cloud and the terrestrial surface.) Our interest in the power-generators was expressly linked The need to know the situation for the correct design of the overhead power lines and the protection against atmospheric overvoltages generated by the stinging of the power plants. But many other departments were interested in this research. We were responsible for the operation (maintenance, reading and upgrading) of all measuring meters for recordings of lightning strikes and lightning that were produced over the country and which were located in several hundred meteorological stations distributed throughout the country. At the end of the work, the following maps were developed by us;
-the arithmokerical map, that is, the number of downloads per geographic area
-the cronokerounica map meaning the map showing the monthly distribution of phenomena
– the isokerunica map, that is, the map that makes an assessment of the intensity of the current, that is, of the phenomenon that produces dangerous atmospheric overvoltages.
Indeed, I was about twenty younger people from different departments. And I find that the exposures start immediately. A girl from meteorology made a beautiful exposure to some coincidence between extreme climates (very cold and very hot) and the phenomena of the horago. I much liked the exposition of a young military engineer who seemed to have a gilded mouth, saying that the dynamite users need to be drawn to the construction of roads and mining operations on the staple strokes. Finally, I come across my turn, and I ripped on my tongue, I knew what I was going to say. Of course I started with isokerotics, because we were interested in it, I explained what the knowledge of the intensity of the current is, I made on a palette and a calculation on an empirical formula, so until then everything was OK. In the end, I have the discussion I have always had at ICEMENERG with whom I ask and say:
In my opinion, the evolution of statistical data over the past 25 years in Romania and in northern European countries makes me progressing the forecast for the appearance of a small glaciation in the next four complete solar cycles. I also had a scenario that I have today, which was based on the fact that in the first part there will be excessive heating, which will lead to the accumulation of a large part of the latent heat of the earth’s atmosphere in sea and ocean waters, which will Leads to a balance between the force of the cold state and the force of the planet’s warm state. In the regime that we accept that normality, air (atmosphere) is dominated by the force of warmth, Heat, once taken over by water, decreases the ability of the atmosphere to regulate the water circuit. At one point, the warm state will dominate part of the planet’s hydrographic basin, and will allow the reverse phenomenon of air heating due to water evaporation. (Similar to the metal cap that you put on a pot of boiling water). This impulse will give an inertia to the atmosphere, which will begin to draw heat from the water, leading to the cooling of the seas and the oceans, with the recovery of the ice caps. The process will extend under the polar circle and the mountains separating the northern part of Europe from the south (the Pyrenees, the Alps and the Carpathians) will be the borders between the very cold part of northern Europe and the very hot warm part of the south.
The Commission has listened to me with interest, and there have been discussions that we need a life to see what is happening. Anyway, I know that the committee secretary recorded the prognosis in the minutes of the talks.
Four solar cycles, it’s about 88-100 years. Now to the zero point, my moment of forecast is towards the end of the second cycle. At the end of the fourth cycle over 60 years in Transylvania it will be cold and cold for about 10 months a year, and the snow will hardly melt. And so in Galicia (northern Bucovina).
It is hard to predict small glaciations. The last took from 900 to 1500 BC. And in some places to extend until 1850.
Indeed, I was about twenty younger people from different departments. And I find that the exposures start immediately. A girl from meteorology made a beautiful exposure to some coincidence between extreme climates (very cold and very hot) and the phenomena of the horago. I much liked the exposition of a young military engineer who seemed to have a gilded mouth, saying that the dynamite users need to be drawn to the construction of roads and mining operations on the staple strokes. Finally, I come across my turn, and I ripped on my tongue, I knew what I was going to say. Of course I started with isokerotics, because we were interested in it, I explained what the knowledge of the intensity of the current is, I made on a palette and a calculation on an empirical formula, so until then everything was OK. In the end, I have the discussion I have always had at ICEMENERG with whom I ask and say:
In my opinion, the evolution of statistical data over the past 25 years in Romania and in northern European countries makes me progressing the forecast for the appearance of a small glaciation in the next four complete solar cycles. I also had a scenario that I have today, which was based on the fact that in the first part there will be excessive heating, which will lead to the accumulation of a large part of the latent heat of the earth’s atmosphere in sea and ocean waters, which will Leads to a balance between the force of the cold state and the force of the planet’s warm state. In the regime that we accept that normality, air (atmosphere) is dominated by the force of warmth, Heat, once taken over by water, decreases the ability of the atmosphere to regulate the water circuit. At one point, the warm state will dominate part of the planet’s hydrographic basin, and will allow the reverse phenomenon of air heating due to water evaporation. (Similar to the metal cap that you put on a pot of boiling water). This impulse will give an inertia to the atmosphere, which will begin to draw heat from the water, leading to the cooling of the seas and the oceans, with the recovery of the ice caps. The process will extend under the polar circle and the mountains separating the northern part of Europe from the south (the Pyrenees, the Alps and the Carpathians) will be the borders between the very cold part of northern Europe and the very hot warm part of the south.
The Commission has listened to me with interest, and there have been discussions that we need a life to see what is happening. Anyway, I know that the committee secretary recorded the prognosis in the minutes of the talks.
Four solar cycles, it’s about 88-100 years. Now to the zero point, my moment of forecast is towards the end of the second cycle. At the end of the fourth cycle over 60 years in Transylvania it will be cold and cold for about 10 months a year, and the snow will hardly melt. And so in Galicia (northern Bucovina).
It is hard to predict small glaciations. The last took from 900 to 1500 BC. And in some places to extend until 1850.
The southern part of Romania, between the Carpathian and the Danube Mountains, will have a very good climate, meaning that due to the pressure exerted by the cold force north of Transylvania, it will have an increase in humidity, Cereals and vegetables. Harder will be with the fruit trees that initiate inflorescences in April. However, the plum, the walnut, the vine will not suffer. The area will be again assailed by Nordic peoples, set off for a better climate, 500 years ago when Ardeal, Banat and southern Moldova were inhabited by Germanic peoples who continued their journey.

ENCICLICA SOCIALA RERUM NOVARUM a Papei LEON al 13-lea

Prolog: acest document Papal sta de fapt la baza ordinii Sociale a Europei dar si a unei mari parti a lumii – sa zicem – pina acum 27 de ani , a Europa de vest – iar acum a Uniunii europene. Cine citeste acest document , isi da seama ca situatia sociala si politica a umanitatii nu evolueaza la intimplare , ca in diferite momente ale istoriei se formeaza grupuri de oameni iluminati care propun solutii de rezolvare a problemelor generate de evolutia societatii umane . Una din problemele acute ale Europei de acum 150 de ani era dezvoltarea exponential a clasei muncitoare , ca urmare a revolutiei industriale . Societatile nu mai puteau face fata valului de nemultumiri exprimate de aceasta parte importanta a societatii care erau “ cei care muncesc “ Acestia nu mai puteau avea statutul de sclav , rob sau supus fara drepturi. Libertatea omului , cautata de atita amar de vreme , isi crease propriile ei impuneri politice si sociale. Lumea se indrepta catre o egalitate in drepturi , un tratament nediscretionar al persoanei , dar nu avea cunostinta cum sa faca aceasta . pe acest fond , mintile laminate ale vremurilor de atunci au propus solutii , Unele din ele , cum este cazul acestei encyclice au stat la baza functionarii sociale a Europei un secol , pina la caderea sistemului estic al socialismului.
Deci sa vedem cum a fsot sustinuta si prezentata encyclical la 100 de ani de la elaborare ;

„Rerum novarum” după o sută de ani
Acea sete arzătoare de noutate care nu se stinge niciodată
Ca pregătire pentru întâlnirea internaţională care s-a desfăşurat la Roma – între 16-18 mai la centrul de congrese al Conferinţei Episcopale Italiene – cu ocazia celei de-a cincizecia aniversări a enciclicei lui Ioan al XXIII-lea Mate ret magistra, cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii a scris următorul articol despre Rerum novarum a Papei Leon al XIII-lea.
La 15 mai 1891, Papa Leon al XIII-lea a semnat enciclica referitoare la problema muncitorilor, Rerum novarum.
Astăzi după 120 de ani, într-o perioadă în timpul căreia lumea şi statele naţionale au avut parte de schimbări enorme şi rapide în toate domeniile vieţii, prima enciclică socială oferă încă idei de reflecţie?
Încercând să răspund, aş vrea să invit la recitirea ei atât în perspectivă istorică precum şi în optica de astăzi. În afară de a reflecta despre ce a putut să însemne Rerum novarum în trecut, este important de a vedea dacă şi cum ea corespunde timpurilor noastre.
Importanţa lui Rerum novarum se percepe în referinţele continue pe care Succesorii Papei Leon al XIII-lea le-au dedicat.
Concret, Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat că ziua de 15 mai 1891 este „o dată care merită să fie scrisă cu caractere de aur în istoria Bisericii moderne”. Şi nu numai datorită importanţei argumentului tratat sau datorită faptului că Rerum novarum a fost prima enciclică socială, dar mai mult încă datorită modului în care a fost tratată tematica. De fapt, Leon al XIII-lea a analizat realitatea socială din punct de vedere evanghelic, încercând să găsească în ea soluţii adecvate, pornind de la aceeaşi perspectivă. S-a bazat astfel pe Sfintele Scripturi şi pe tradiţia Bisericii pentru a propune soluţii la res novae care apăreau. În felul acesta, el a introdus o metodologie care a devenit repede caracteristică a învăţăturii sociale a Bisericii: „Rerum novarum a tratat problema muncitorilor cu o metodă care va deveni o paradigmă permanentă pentru dezvoltările următoare ale doctrinei sociale”.
Papa în felul acesta a demarat o reflecţie înţeleaptă şi profundă finalizată să îndrepte în mod uman şi creştin măsurile necesare. Acest lucru explică caracterul profetic şi validitatea perenă a documentului: care nu oferă numai un răspuns la întrebarea din acel timp, nici cu atât mai puţin un răspuns pur tehnic. Dar furnizează şi un răspuns bazat pe discernământ, pe exigenţele naturii umane şi pe preceptele Evangheliei şi raţiunii.
Unul din cele mai mari merite ale enciclicei consistă în faptul de a fi identificat în mod precis şi sistematic metoda analitică a Bisericii referitor la doctrina sa socială. Viziunile teologice, filozofice, economice, ecologice, politice şi aşa mai departe sunt coerent legate între ele în schiţarea unei învăţături sociale care să pună persoana umană, în totalitatea şi integritatea sa, în centrul tuturor sistemelor de gândire şi de acţiune existente în lume.
În cuvintele lui Ioan al XXIII-lea, „Rerum novarum a demarat astfel pentru prima dată unei structuri de principii, şi a demarat (…) o metodă de acţiune la care ar trebui să privim ca la o summa a învăţăturii catolice referitoare la materiile sociale şi economice”.
„Lucrurile noi”, la care se referea Papa, nu erau deloc pozitive. Primul paragraf al enciclicei descrie „lucrurile noi” care le-au dat numele, cu cuvintele puternic (Centesimus annus, 5) ale învăţăturii sociale. Cu Revoluţia franceză din 1789, războaiele care au urmat şi, mai ales, cu revoluţia industrială „civilizaţiile occidentale au fost implicate într-o ciocnire feroce între ideologii. În domeniul social, fiecare dintre aceste ideologii, de la marxism la capitalismul lui laissez-faire, s-a propus mereu ca ultim răspuns”. Au fost progrese în industrie şi s-au dezvoltat noi comerţuri. Relaţiile dintre dătătorii de muncă şi muncitori s-au înrăutăţit, făcându-i pe aceştia din urmă să caute mai mare încredere în ei înşişi apropiindu-se tot mai mult unii de alţii prin sindicate. Bogăţia enormă a câtorva puţini contrasta cu sărăcia multora; şi devenea tot mai clar şi declinul moral. Atunci, spiritul schimbării revoluţionare a trecut dincolo de sferele politice şi a lovit sfera economiei reale.
Papa Leon al XIII-lea şi, cu el, Biserica, precum şi comunitatea civilă, au trebuit să se confrunte cu o societate sfâşiată de un conflict cu atât mai violent şi inuman deoarece era condus fără nici un fel reguli. Să dăm câteva exemple din tematicile tratate. Înainte de toate conflictul dintre „capital” şi „muncă” sau, ca să spunem cu cuvintele din enciclică, „problema muncitorească”: conflictul dintre simpla supravieţuire fizică pe de o parte şi opulenţă pe de altă parte, a accentuat tendinţa de a îmbrăţişa „teorii extremiste, care propuneau remedii mai rele decât relele”. Să ne gândim apoi la tema demnităţii persoanei umane: condiţiile de muncă deplorabile îi asupreau pe muncitori, care în afară de asta cu salariile lor foarte mici nu erau în stare să menţină familia sau să-i educe pe copii. În muncă, fluxul masiv de persoane care de la ferme mergeau la industrii provoca fracturi sociale profunde.
Sâmburii discordiei au avut apoi teren fertil în mişcări sociale radicale, multe dintre care aveau să vadă în Biserică un aliat al duşmanului capitalist.
Să luăm în considerare şi tema proprietăţii private şi a rolului său social: Papa Leon al XIII-lea a lansat anateme fie către capitalismul liberal, care ar fi voit să elibereze individul de constrângerea socială şi morală, fie faţă de socialism, care ar fi voit să elimine proprietatea privată şi să-l subordoneze pe om statului.
În sfârşit, rolul statului. Statul nu se prezintă atotputernic, ci cu un rol de echilibrare economică şi legală în care binele comun, respectând drepturile legitime, are precedenţă asupra avantajului individual. Toate acestea sunt indicate cu termenul „subsidiaritate”.
În această manieră, Leon al XIII-lea a actualizat principiile învăţăturii sociale a Bisericii aplicând credinţa creştină şi iubirea lui Cristos la noua condiţie a vieţii umane şi reanimând „partea cea mai bună a civilizaţiei creştine, pentru a face în aşa fel încât glasul catolic să poată fi auzit clar fie pentru a-i aduna pe credincioşi, fie pentru a apropia de Biserică pe oamenii de bunăvoinţă”. Aşadar, Rerum novarum a îndemnat instituţiile ecleziastice şi pe fiecare credincios să demareze numeroase activităţi sociale şi a încurajat autorităţile publice să îmbunătăţească situaţia muncitorilor, revigorând astfel angajarea tradiţională a Bisericii în favoarea săracilor. „Orientările ideale exprimate în enciclică întăresc angajarea de animare creştină a vieţii sociale, care s-a manifestat în naşterea şi în consolidarea numeroaselor iniţiative de înalt profil civil: uniuni şi centre de studii sociale, asociaţii, societăţi muncitoreşti, sindicate, cooperative, bănci rurale, asigurări, opere de asistenţă. Toate acestea au dat un impuls deosebit legislaţiei muncii pentru ocrotirea muncitorilor, mai ales a copiilor şi a femeilor; instruirii şi îmbunătăţirii salariilor şi igienei”. În afară de asta, enciclica a contribuit la înţelegerea mai bună a dreptului-obligaţiei Bisericii de a se referi, în intervenţiile sale, la realitatea socială şi la indicarea căii pentru a găsi soluţiile cele mai corecte la probleme.
Ieri ca şi astăzi, prevala şi prevalează „o dublă tendinţă: una orientată spre această lume şi spre această viaţă, faţă de care credinţa trebuia să rămână străină; cealaltă îndreptată spre o mântuire pur supranaturală, care însă nu ilumina nici nu orienta prezenţa pe pământ. Atitudinea Papei în publicarea enciclicei Rerum novarum a conferit Bisericii aproape un „statut de cetăţenie” în realităţile schimbătoare din viaţa publică”. Ceea ce propunea Leon al XIII-lea era o distincţie între Biserică şi stat, distincţie care însă nu ducea la înstrăinare, nici, cu atât mai puţin, la opoziţie.
Toate acestea invită să ne însuşim cuvintele cu care Ioan Paul al II-lea a salutat aniversarea a sută de ani ai enciclicei: „Doresc înainte de toate să plătesc datoria de recunoştinţă pe care întreaga Biserică o are faţă de marele Papă şi faţă de nemuritorul său document. Doresc să arăt şi că limfa bogată, care se ridică din rădăcina aceea, nu s-a epuizat cu trecerea anilor, ci a devenit chiar mai fecundă”.
Suntem încurajaţi să luăm în considerare încă o dată învăţătura lui Leon al XIII-lea fie adaptând-o la timpurile noastre, fie îmbrăţişând spiritul original în care el a apărut. „Dorinţa arzătoare de noutate a început să agite popoarele şi continuă s-o facă” (Rerum novarum, 1)

Nota perrsonala : Adevarul este ca dupa ce problema muncitoreasca a intrat in atentia iluminatilor , umanitatea a experimentat citeva sisteme sociale care au avut menirea sa rezolve problemele clasei muncitoare , in sensul identificarii celei mai bune solutii ( a celui mai bun sistem social ) care poate asigura ‘ demnitatea persoanei ” : Am avut societati sociale de dreapta , in care cele mai elocvente au fost cele coordonate de Otto Von Bismark in Imperiul German , sau socializarea in spiritul monarhic a tarilor nordice si nu numai , Nu a fost totusi cel mai performant . . Am avut sistem social de extrema dreapta ( fascismul ) care a esuat lamentabil . Au fost numeroase sisteme socializante de dreapta , prin care institutiile statului asigurau reforme pentru clasa muncitoare pentru indeplinirea conditiilor de demnitate a persoanei.Nu a fost suficient. In 1917 , a inceput experimentul social de stinga ( Uniunea Sovietica , Mongolia , China si apoi tarile din Europa Centrala inclusiv si noi )care pina la urma a esuat lamentabil . Revolutia industriala si modul de dezvoltarea al democratiei americane , taylorismul si razboaiele secolului ce a trecut , au condus pina la urma la realitatea ca solutia cea mai buna pentru asigurarea demnitatii persoanei umane pentru cei care isi vind forta de munca ( clasa muncitoare ) este un sistem democratic care sa aiba la baza o activitate economica rentabila . Si acesta a fost ceea ce noi numim sistemul vestic. Cind pentru toata lumea a fost clara care este solutia cea mai buna , socialismul de stinga ( comunist ) de dreapta ( fascist ) au fost rase de pe suprafata pamintului fara razboaie , si capitalismul care isi demonstrase superioaritatea i-a luat locul , reusind sa convinga acolo unde natiunile au avut calitate dar mai ales sa creeze si mai multe probleme de viata acolo unde popoarele nu au avut calitate. Sunt multe de comentat pe tema asta , eu fac acest comentariu fiindca m-ama cam saturat de infinetele povesti ale tradarii socialismului de Gorbaciov si altii , de influenta exercitatata prin mijloace de presiune internationala de Vest asupra Estului , de multe bazaconii pe care le tot auzim in fiecare momebnt . NU , SCHIMBAREA A VENIT FIRESC , PE CALE DE CONSECINTA , SAU MAI BINE SPUS SANIA IN CARE S_A U AFLAT SOCIETATILE MEI SLABE A ALUNECAT LA VALE PINA IN HAU FARA SA POATA FII OPRITA.

Tradiţia ursarilor

Tradiţia ursarilor
A venit ursul.
Cred că am prins acest spectacol de veche tradiţie prin 1954. Oricum această tradiţie era pe cale să fie interzisă de autorităţi .
Ursarii , adică ceata de dresori care aveau ursul în proprietate ( în marea lor majoritate erau romi ), veneau întru-na din sărbătorile de Paşte , Crăciun sau mai ales de Anul Nou. Ursul era ţinut ancorat cu toate lanţurile şi ştreangurile din lume . Era dresat să stea pe două picioare. Veneau în răspîntie , băteau într-un fel de tamburea de metal , şi ursul dansa. Dansul consta din nişte genoflexiuni pr care le făcea pe picioarele din spate dar şi dintr-un fel de step pe care îl bătea în jurul unei stîlp fix pe care îl ţinea un ursar în faţă .
Trupa de ursari mai avea şi alte activităţi în repertoriu , doar de strîngea ceva bani .
Uneori făceau şi acte de natură medicală , în sensul că îi calca pe anumiţi cetăţeni pe coloană , ca un tratament împotriva durerilor pe care aceştia le aveau. Nu ştiu ce efect aveau , dar asta se întîmpla.
Pentru mine la vîrsta de 6 ani , a fost primul animal sălbatic pe care l-am văzut de aproape. Din păcate tradiţia s-a încheiat atunci , pentru că nu au mai avut voie notarii să îi accepte prin localităţi pe ursari. De fapt atunci a ieşit şi bunicul în pensie.
întru-cît nu am o fotografie originală , ataşez o copie după o carte poştală veche care este elocventă cu ceea ce se întîmpla în realitate

Alte experiențe (trăiri ) personale paranormale – legate de munții Bucegi

 

      Intr-o postare anterioara , “ Experiențe (trăiri ) personale paranormale – in munții Bucegi” am relatat  despre un eveniment pe care eu il incadrez la categoria paranormale  , promitind ca la momentul oportun o sa revin cu alte relatari de evenimente .

      Pentru ca momentul oportun nu s-a lasat prea mult așteptat , hai să relatez inca doua evenimente legate de coabitarea mea cu muntii Bucegi  .

       In data de 14 Martie 1993 , mă intorceam cu trenul dintr-o delegație in Ardeal . Am trecut de Predeal pe la ora 18,00 , și apoi la intrarea in Sinaia , trenul a încetinit , parcurgînd tronsonul cu viteză mica.

    Deși afară era foarte frig , cerul era senin , soarele era in cădere  in spatele Caraimanului , iar priveliștea munților văzuți din tren era colosala . Munții iși profilau conturul in fata unui ecran rosu inchis realizat de dispariția soarelui . In fața lor era un intuneric bezna. Priveliștea era impunatoare , o alternanța de portocaliu- rosu –cenusiu – negru cum nu prea am vazut in tablouri si cred ca singurul sentiment pe care il inocula era respectul fața de măreția  naturii .

     Eu stăteam pe coridor , cu brațul rezemat de balustrada orizontală a ferestrei  , si ca si altii priveam pe geam. Cind am trecut prin dreptul locului căderii mele , mi-am reamintit scena si am indreptat un gind de recunostintă fată de munte. Parcă vorbeam cu el !!!

      La un moment dat , trenul accelereaza si savurarea privelistii este intreruptă. Am avut o vaga impresie că a-si fi plins ( lăcrimat ) , dar nu i-am dat atentie . Intru in compartiment , si cind imi dau jos haina ca să o agăt in cuier  constat ca mineca pe care mă sprijinisem era foarte udă. M-am dus la toaletă , aveau oglinda , m-am privit si am constatat ca ochii imi erau umezi. M-am gindit că mi-au curs lacrimile din cauza vre-unei boli de răceala pe care a-si fi acumulat-o in delegatie.

     Am ajuns in Bucuresti pe la ora 23,00 si acasă o oră mai tirziu. M-am culcat , cu gindul să mă scol mai tirziu fiindcă era permis la serviciu . Pe la ora 6 dimineata am avut un cosmar , produs ca urmare a unui strigat de copil care cred că de fapt a fost al meu. M-am trezit brusc iar sotia mea s-a trezit si ea datorită socului si buimăcelii pe care l-am provocat. Nu am avut prea multe explicatii.  Peste vre-o trei ore , cind sa plec la serviciu , primesc un telefon de la un var de al meu din Ploiesti , care imi spune ca este la Spitalul Judetean unde au internat-o pe mama si Alexandra ( fetita mea ce mica in virsta de 4 ani ) ca urmare a rănilor provocate de explozia de gaze care s-a produs in acea dimineata in casa părintilor mei din satul Ploieștiori , si ca vor veni să ne ia cu autoturismul deoarece este nevoie de noi.

     Pină am ajuns la Spitalul Judetean din Ploiesti, am cam inteles despre ce era vorba , dar cînd am constatat situatia pe viu mi-am dat seama că pe mine si sotia mea ne lovise un necaz imens.

     Explozia prin consecintele ei fizice asupra mamei mele si psihice asupra tatalui mi-au ucis amindoi părintii in acel an , si mi-a accidentat prin arsuri  fata mica atit de rău ca suferă consecintele si astăzi si le va suferi mereu.

     A-si mai adăuga , că explozia s-a produs la ora 6,00 dimineata si sunt sigur ca trezirea mea , cosmarul meu , are legatură cu o transmisie telepatică la distanta de 80 km care mi-a venit de la dragele mele.

       Zece ani mai tirziu , fac un parastas in memoria părintilor mei ( incă nu vinduse-m casa părintească ) si invit citiva din cei care le-au fost apropriati si vecini. Tata avea un coleg de excursii montane ( orientare turistică ) care era foarte bătrin . La un moment dat , mi-a zi :

–  Măi Dănute taică-tău păstra in magazie hamul de piele cu care te tinea  legat cind am mers pe Caraiman si am coborit jepii , desi aveai  doar cinci ani. Il mai ai ?

–         Nici nu stiam că exista asa ceva , hai sa ne uiăm.  Ne-am uitat in magazine , nu l-am găsit , iar d-lMarinescu ( nea Jan ) imi zice;

–        Povestea hamului ăsta este că in timp ce coboram jepii , taică-tău te asigura sus cu hamul si eu jos cu miinile. Datorita pozitiei dificele la un pasaj foarte abrut taică-tău a alunecat si era să ne ducem toti trei in hău , dar din cauză ca intre tine si el era hamul bine legat , acesta s-a  prins intr-o tulpină de ienupăr , si astfel căderea nu s-a produs , fiindcă eu l-am stabilizat imediat pe pozitie.

     Această intimplare , mi-a accentuat idea corelatiei dintre mine si muntii Bucegi , pe care am pus-o lamijlocul povestii.

      Vreau sa va spun ca toata viata mi-a fost frica de Dumnezeu , si , că nu am acceptat niciodata explicatii din domeniul paranormalului. Viata insă mi-a oferit citeva evenimente ( experiente )  pe care mai intii eu am le-am luat in studiu ( analiză )  dupa modelul culturii fizico-matematice dobindite pe parcursul vietii ,  insa , acum 15 ani a trebuit să mă recunosc invins , si să cred ca există si paranormal , fără a face din asta vre-o preocupare , pentru că de fapt in afară de studiul trăznetelor si fulgerelor ( care m-au dus către fizica si matematica cea mai empirica cu putintă ) , restul faptelor mele au fost de pură inginerie electroenergetica si de foarte multe ori de pedagogie fiindcă nevoia de bani , m-a impins sa dau si meditatii la matematică , fizică si religie.

EXPERIENTE 2 Din “ Note autobiografice “

Moto: A fost demult si cred ca nu a fost adevarat
Prolog : Eu , m-am născut la 19.02.1948 , în satul Ploiestiori , pe o iarnă teribilă . Am fost asistat la naştere de bunica mea şi sora medicală Elena Bărbieru care deservea dispensarul din sat. Despre satul meu natal , pe wilkipedia sunt date următoarele informaţii :
Ploieștiori este un sat în comuna Blejoi din județul Prahova, Muntenia, România. Se află în partea de central-sudica a județului, în Câmpia Ploieștilor, pe malul drept al Teleajenului.În 1901, satul Ploieștiori era reședința unei comune din plasa Târgșor a județului Prahova. Comuna cuprindea și satele Țânțăreni, Târgșoreanca și Moara Nouă, având în total 893 de locuitori, o școală înființată în 1866, unde învățau 53 de copii (dintre care 13 fete) și o biserică construită în 1885 de moșierul Cantili. Comuna a fost desființată în 1968, fiind împărțită între municipiul Ploiești (satul Târgșoreanca devenit parte integrantă a acestuia) și comunele Blejoi (satele Ploieștiori și Țânțăreni) și Berceni (satul Moara Nouă). Mai adaug că distanţa de la casa părintească pînă la poartă Liceului Ion Luca Caragiale din Ploieşti este de 4750 metrii , pe traseul şoseaua de centură , calea Vegii , str Romană .
Am copilărit în acest sat , pînă la vîrsta de 11 ani , perioada în care am urmat “ cei şapte ani de acasă “ şi şcoala elementară clasele I-IV. După aceea , părinţii m-au mutat la Liceul Ion Luca Caragiale din Ploieşti unde am învăţat şapte ani , respectiv din clasa a V-a pînă la absolvirea liceului în 1966. În acelaşi an , am intrat la facultatea de Energetică din Bucureşti , şi după absolvire am primit un loc de muncă la Institutul de Cercetări Energetice din acest oraş. Timp de 20 de ani , relaţia mea cu Ploieştiul a fost efemeră , şi s-a rezumat la vizitele rare pe care le făceam rudelor rămase în judeţul Prahova . În 1993 , un necaz m-a readus în Ploieştiori , unde datorită dispariţiei dramatice a părinţilor mei , a trebuit să administrez casa părintească de acolo . Timp de 12 ani am trăit cu iluzia unei întoarceri la origini , care pîna la urmă s-a dovedit a fi imposibilă. Prin urmare , obosit şi dezamăgit de eşec , în anul 2005 am vîndut locuinţa natală , şi mi-am continuat viaţă în Bucureşti , alături de familie , relaţia cu Ploieştiul rărindu-se drastic.
Trebuie sa recunosc că port în suflet o serie de păcate , din care primul ar fi acela că pînă la formalităţile de mărturisire corecte ale originii , gîndirea şi discursul meu au fost că Ploieştiul este oraşul meu , că eu sunt ploieştean , în condiţiile în care nu mi-a fost niciodată ruşine de originea mea ţărănească ! Şi de aici vine şi al doilea păcat , pe care m-i l-am asumat din “legendele satului “ conform cărora de fapt geneza Ploieştiului s-a desfăşurat pe aria geografică ocupată de fosta comună Ploiestiori . Mă refer la legenda întemeietorului , ciobanul Ploae , care coborînd cu o turmă de oi din munţi , pe drumul de transhumanţa al văii Teleajenului s-ar fi stabilit în pădurile care acopereau platoul de pe malul drept al Teleajenului , deci peste arealul a ceea ce a fost comuna Ploieştiori . Oricum astăzi Ploieştiori este un sat deosebit de frumos , iar recentele dotări ( asfaltarea reţelei stradale , refacerea tubulaturii de gaze şi apă , arhitectura de suflet a locuinţelor ) , îl fac un sat care oferă cetăţeanului mai multă relaxare decît oraşul , pînă cînd şi satul acesta se va “ înghesuii “ .
Acum , ca şi întotdeauna îmi este foarte greu să fac o distincţie de afectivitate între cele două localităţi care au constituit leagănul copilăriei şi respectiv al adolescenţei mele. Viaţa , m-a croit că să le părăsesc pe rînd dar mi-au rămas în suflet cu bunele şi relele care mi-au fost date de soarta. De aceea mă simt într-o oarecare dificultate , generată şi de faptul că ţintă lucrării finale este să discutăm despre Ploieşti şi liceul Ion Luca Caragiale , dar mai ales de faptul că nu prea am darul şi experienţa de a aşterne pe hîrtie un rezumat concis , din ceea ce pot denumi odiseea unei parţi a vieţii , din care să rezulte poziţionarea mea faţă de locurile în care m-am născut şi m-am format precum şi instituţiile care m-au educat . De aceea voi încerca un fel de memorialistică a momentelor de care îmi amintesc din perioada de viaţă în care am fost strict legat de locurile copilăriei şi adolescenţei , urmînd ca la sfîrşit să trag o linie sub care să-mi fac totalul a ceea ce rămîne după mine pentru Ploieşti .
Aş mai adauga că , mereu am fost urmărit de ideea că ar trebui să fac un rezumat scris al vieţii mele , din care să trag o serie de concluzii şi să-mi mai “ung motoarele mai bine “ pentru a parcurge viitorul care mi-a fost pus în frunte . Chiar dacă este prea tîrziu , acum , la 68 de ani , viaţă îmi da şansă de a începe această lucrare , şi anume aceea de a scrie un capitol la o carte ce nu s-a scris încă , o carte despre vre-o două sute de oameni prahoveni care au absolvit liceul Ion Luca Caragiale din Ploieşti în anul 1966 , şi care , răsfirîndu-se care încotro , au intrat în rîndul lumii , spre a-şi exercită dreptul de a trăii pe propriile lor picioare . Că unul din ei , voi vorbi numai despre mine , iar referinţele care le voi face la adresa altora , sunt în primul rînd inevitabile dar şi de natură să întărească spiritul de comuniune . Sper că Dumnezeu mă va ajută să îmi realizez acest obiectiv, adică să nu cumva să scriu ceva care ar jigni sau nedreptăţii pe alţii . Dacă voi avea ceva de transmis în textul care urmează , voi fi un modest coautor pentru că mulţi din cei două sute vor pune şi ei textele lor. Dacă nu , nu voi fi , dar voi rămîne cu povestea mea , pe care am să o complectez mereu .
Şi mai sper , că lucrarea finală , să fie o sinceră declaraţie a unui grup de români , despre sistemul de educaţie pe care l-au primit , dar şi despre modul în care am răsplătit efortul depus şi care , după cincizeci de ani de la terminarea liceului , s-au întâlnit la 28 mai 2016 , cu multă bucurie , venind într-un număr nesperat de mare , din toate colţurile lumii , părăsind întrevederea cu speranţa unei noi revederi.

Frumoasele Traditii ale copilariei mele
Am fost hărăzit să trăiesc din plin cele mai frumoase tradiţii , la fel că mulţi alţii . Nici nu ştiu cu ce să încep , mai ales că viaţă mi-a demonstrat că există o diversitate remarcabilă a tradiţiilor între diferitele comunităţi de români , şi toate sunt frumoase.
Hai să încep cu tradiţiile de Paşti . Cred că pînă la şapte ani tot timpul am fost ţinut în post , deci împărtăşania a fost corectă. Ducerea la biserica a nepoţilor de către bunici şi părinţi era o tradiţie respectată. Bunicii erau îmbrăcaţi frumos , iar pînă în joia mare primeam în dar haine şi ( sau ) încălţăminte noi ( poate că nu în fiecare an ) . Buchetele de flori erau din grădinile noastre , şi nu ştiu cum se făcea că indiferent de dată la care pică Paştele erau mereu flori . Nu întotdeauna aceleaşi , dar erau. Trecere pe sub masă şi împlinirea tuturor rituarilor , se făcea că preşcolar. Ulterior cînd am intrat la şcoală , această tradiţie se respectă mai cu discreţie .La denii ne duceam numai însoţiţi de mame care în majoritate erau casnice şi gospodine . La slujba Lumina din Lumina participăm oricum . Noaptea ne întorceam cu lumina şi punguţă de Paşte . Dimineaţă , cînd ne sculăm ne aşezăm pe iarbă şi priveam către răsăritul soarelui , spuneam o rugăciune sau cîntăm încet Cristos A Înviat , ne făceam cruce şi înghiţeam Paştele. După aceea mergeam în sufragerie unde era întinsă masă cu cele ce trebuiau să fie. După ora prînzului , ne umpleam buzunarele cu ouă roşii şi cozonac , mergeam la adunarea copiilor şi începea concursul de spart ouă. Părinţii o continuau cu vinul roşu şi ţuică de prune , seară se făceau vizite , şi masă de Paşte devenea un fel de chef.
Tradiţiile de Mucenici : Am prins în copilărie cîteva primăveri timpurii adică acelea în care de la mijlocul lunii febroarie zăpadă se topea , pămîntul începea să se zvînte pe străzi , iar oamenii ieşeau de grabă în grădini că să pună brazdele de ceapă , să facă solariile de pentru insamintarea puetilor de legume . Dar acţiunea cea mai febrilă era curăţenia stradală. Se măturau străzile de toate rezidurile de frunze care căzuseră toamna şi fuseseră acoperite de zăpadă , se vopseau tulpinile copacilor stradali , din curţi şi grădini cu var alb . Sentimental era de o primenire totală a localităţii. Unii îşi zugrăveau pereţii exterior ai caselor , aşteptînd o perioada mai călduroasă pentru zugrăvirea de interior. Vărul era produsul care lumina viaţă. Zilele babelor treceau , fără prea multă agitaţie , curăţenia continuă. Venea ziua cînd finii îşi vizitau naşii. Nu se făcea cu invitaţie , era ceva normal. Naşii aveau obligaţia de a pune o masă îndestulătoare pentru fini , iar finii veneau încărcaţi cu cadouri alimentare ( zahăr , ulei , orez , etc ) . Copii aveau dreptul lor , pentru că primeau fructe exotice şi dulciuri. De fapt fructul exotic era portocală. Erau nişte portocale mari , bine coapte , învelite într-o foiţa de şerveţel colorat. Cînd dezveleai portocală te izbea un miros specific , nici nu ştiu cum se păstra . Erau destul de scumpe , deci erau o trufanda , dar aveau această particularitate pe care azi nu prea o mai întîlneşti.
Tradiţiile de Paparude : Seceta era duşmanul cel mai de temut al locuitorilor. Toată ţară era într-o plină regresiune socială generată pe de o parte de seceta dar în mare măsură de obligaţia de susţinere a plăţii datoriei de război către sovietici. Deci orice însemna speranţa de mai bine era binevenit . Şatrele de ţigani de pe lîngă marginimile Ploieştilor aveau şi acest dar de a organiza paparudele. Paparudele din Ploiestiori erau din şatră Carolea . Nu veneau la voia întîmplării , erau aşteptate cu acordul autorităţi şi chiar existau cetăţeni care îşi puneau speranţa în “ Paparuda, rudă , vin-o de ne udă “ , căci acesta era motoul acţiunii. Paparudele erau nişte ţigănaşi , mai ales fetiţe , care aveau ceva îmbrăcăminţi în şiruri colorate , peste care era o înfăşurare de lăstari cu frunză de salcie sau altă vegetaţie care prezenţa verdeaţă. Unii aveau un fel de măşti .Nu aveau încălţări . Spectacolul lor era un dans săltăreţ însoţit de cîntece cu refrenul amintit. Strofele cuprindeau în funcţie de răsplată o sumedenie de referinţe la udarea persoanelor sau al inventarului animal , păsăresc şi vegetativ din gospodăria proprie. Pe timpul spectacolului erau stropite cu apă , în care se pusese busuioc . Cîntecele aveau diverse acompanieri mai ales dintr-un fel de tobă . Şefii paparudei erau foarte mulţumiţi dacă le dădeai o sticlă cu ţuică să se stropească pe interiorul gîtului. La sfîrşitul spectacolului , proprietarul trebuia să cadoriseasca actorii cu o pasăre friptă , cu pîine , apă , făină , haine curate vechi sau chiar noi şi dacă mai pică şi ceva băutură era binevenită şi binecuvîntată de şefii paparudelor. Bineînţeles că banii se dădeau că un fel de tarif bine stabilit de la început . Noi însoţeam caravana prin toate răspîntiile ,pentru că puţini erau cei cărora le dădea mînă să le bage în propria gospodărie , aduceam tot felul de ramuri spre a le inlocuii pe cele care căzuseră după corpul paparudelor . Nu îi jigneam şi nu îi umileam pentru că ideea era că paparudele trebuie să fie mulţumiţi de primire şi răsplată , altfel seceta va fi şi mai prelungită. Darurile se dădeau colectiv de către cei arondaţi şi despre care se ştia că dăruiesc cu sufletul . Trăiam într-o lume în care sabia neiertătoare a paranormalului care este blestemul , conta în mentalitatea oamenilor. Cred că întotdeauna au plecat mulţumiţi. Veneau cu un fel de căruţă trasă de un cal , şi cînd plecau era destul de plină cu daruri. Mi-aduc aminte , că după un astfel de spectacol , sprea amiază a venit o ploaie cu tunete şi fulgere , şi s-a produs o rupere de nori care a umplut toate şanţurile din sat . A fost un fel de inundaţie care s-a stins imediat după încetarea ploii .
Tradiţiile de Sâmbătă Morţilor : Această tradiţie era costisitoare , pentru că dacă vroiai să o realizezi corect trebuia să cumperi străchini şi ulcele . Oferta artizanală era mare , veneau olari cu căruţele pline de producţie şi parcurgeau stradă principala , făcînd vînzări mulţumitoare. Olăritul în Prahova era o preocupare străveche şi pot să spun că produsele de ceramică arsă şi vopsită erau deosebit de frumoase. Ulcelele de pămînt erau mult mai rezistente decît paharele de sticlă de azi şi poate mai igienice . Cu oală de pămînt se bea cel mai bine vinul fiert, deoarece atunci cînd se umplea nu transmitea căldură pînă la nivelul marginii pe care puneai buza. Aşa trecea gripă cel mai bine , sugînd vinul fiert din ulcică de pămînt. Fiindcă era fierbinte tot aburul alcolizat care se emană îţi intră în nări în timp ce sugeai fiertură din ulcică. Nu mai aveai nevoie de penicilină şi alte prostii create de civilizaţie. Colivă sfinţită la slujba de la biserica era făcută cam de toate familiile. De fapt la noi în sat se spunea o vorba specifică ţărănimii sărace că adevărată pomană era colivă. Chiar şi aşa , anumite familii mai ales cele care aveau morţi în ultimii şapte ani făceau mereu şi pomană mai largă cu 3,5,7 sau 11 străchini umplute cu mîncare , o fructă sau o prăjitură , ulcele cu vin sfinţit şi cu luminare. Se mai adaugă o porţie de colivă sfinţită la slujba şi se dădea de pomenire la cei care-l cunoscuseră pe mort. Cele mai gustoase mâncăruri erau fie orezul cu lapte şi vanilie , fie fideaua fiartă în supă de pasăre cu sare şi arome de pătrunjel. Erau delicioase ! Împărţeală se făcea la indicaţiile gospodinei de către nepoţi. Ţiganii care făceau lucrări în răspîntii ( spoitul de căldări , tinichigerie manuală , lucrări de cîmp sau cărăuşie ) , îşi aşteptau politicos tainul fără a face îmbulzeală de azi în faţă bisericii. Ştiau că l-i se da şi dînşilor şi primeau multe porţii pentru că deserviseră cîndva mortul cu serviciile lor.
Tradiţia de 1 Mai ; era o tradiţie nouă , care nu neapărat era iniţiată de comunism. Ploieştiul era un oraş industrial de mai mult timp , şi respectă ziua muncii şi pe vremea monarhiei , poate sub alte ritualuri . Eu am prins ritualul comunist şi pot spune că demonstraţiile de 1 Mai erau foarte frumoase. Este drept că mulţi dintre noi participau la liberă alegere. Erau şi unii cuprinşi în carele alegorice . sau în formaţiile de sportivi. Eu mă duceam pentru că tată era clasa muncitoare care trebuia să participe. Amintirea de baza de la aceste demonstraţii era că se vindeau nişte crenvurştii fierţi cu un muştar delicios , cu nişte felii de franzelă de o calitate ireproşabilă. Nu ştiu cum se făcea dar de 1 Mai erau atît de delicioşi . Tată cînd mă recupera pe bulevard ( pe undeva în faţă cecului din centru , avea grijă şi de cîteva berici de Azuga , originale şi foarte bune. ) De fapt avusese-m grijă să I le cumpăr eu , la ordinul d-lui. La întoarcere acasă avea pregătite de bunicul cîteva sticle de bere la gheaţă. Se descarcă noaptea în gara o cantitate de lăzi de bere de Azuga care se vindea că pîinea caldă .Cu gheaţă nu era o problema , pentru că existau cîteva gheţarii amenajate în nişte magazii săpate în pintenul de la marginea Teleajenului , care era orientat către nord şi nu era expus radiaţiei solare . Uneori calupii de gheaţă rezistau pînă în luna iulie.
Tradiţiile de sfîntul Nicolae. Se rezumă la aşezatul ghetelor curate în faţă uşii , pe care dimineaţă le găseai dotate cu o monetă de cîţiva lei şi o ciocolată. Dar mai era şi ameninţarea care era băţul , ce se aşeza lîngă buchetul de urzici îngălbenit , pe capacul superior al pendulei. Multe zile de Sf Nicolaie le-am serbat la Vilcanesti , deoarece pe nasa mea o chema Niculina , şi aici era distracţie de iarnă de voie pe derdeluşurile abundente din acel sat prahovean montan.
     Tradiţiile de Crăciun:
Prima era înainte de Ignat cînd se tăia un cocoş , sau dacă aveam un răţoi sau un curcan. Era nevoie de carne de pasăre pentru acei participanţi la tăiatul porcului cărora li se făcea rău de la carnea nouă de porc. Pe la şapte ani , pentru că obligaţia tăierii păsării era a bărbatului care se formă în familie , deci mi-a revenit mie. Bunicul mi-a pus pe masă trei cuţite ascuţite diferit . Unul din ele era foarte bine ascuţit pe o lama , altul era ascuţit pe ambele lame , şi altul ascuţit mai puţin pe o lama. Trebuia să aleg scula , prin palpare cu degetul. Am ales cuţitul ascuţit pe ambele lături, şi am primit replică că ce , vreau să tăi şi porcul ? Am cam înţeles tîlcul şi l-am luat pe cel bine ascuţit pe o latura. Asta trebuia. Văzusem de cîteva ori cum se procedează şi primesc pasărea care era un cocoş golaş ( fără peneaj pe gît ). Îl ştiam din curte , de cîteva ori sărise la mine , şi cred că de aia mi-l păstrase bunicul , că să am un motiv să nu m-I se facă milă. Copii trebuiau să calce pasărea vie pe ambele aripi strînse în opoziţie de corp şi pe ambele picioare . Dreptacii trebuiau să aibă dreptul pe picioare şi stîngul pe aripi că să poată cu mînă stîngă să ţină pasărea de cap şi cu dreapta să facă decapitarea. Stîngăcii invers. Dacă inversai ordinea , puteai scapă pasărea şi pierdeai acest “botez”. Îmi făcusem temele în cap dinainte , şi singură preocupare a fost să nu ratez. Am dus procedeul la bun sfîrşit , inclusiv decapitarea.Mulţumit că am ajuns în faza asta am întîrziat puţin cu priză pe picioare eliberînd prize de aripi. Pasărea decapitată se zbătea cu o energie greu de imaginat , şi mă umplut de sînge pe pulovăr şi pantaloni . Cînd am eliberat şi picioarele a făcut un salt cam de înălţimea mea , logic părea că îmi sare mie în cap , că mă atacă , prilej care ulterior m-a făcut să meditez că a vrut să-mi tragă una de răzbunare. A sărit de vre-o zece ori umplînd zona acoperită cu zăpadă cu sîngele care se expulza din venele gîtului , pună cînd şi-a dat sfîrşitul. Bunicul mi-a zis : Bravo mă flacaule , arăţi că după o lupta cu nemţii ! La masă , după ce am mîncat foarte bine , bunicul mi-a pus în pahar un vin roşu ( cred că era diluat cu apă ) şi a fost prima dată cînd am ciocnit oficial cu tată şi bunicul ; Să trăieşti mare mai flăcău !!!
A două era de Ignat cînd se tăia porcul. Fiindcă eram purtătorul de nume , bunicul mă vroia “ bărbat” deci de la un moment dat am participat vreau nu vreau la ritualul de imobilizare şi tăiere al porcului. Mai puţin mă uităm la luarea sîngelui . Mama era furioasă fiindcă credea că asta mă va face om rău. După aceea trebuia să smulg perii mai ţepoşi din porc. O făceam cu un cui , de vreo zece cm lungime , înfăşurînd firul de par pe cui şi apoi cu priză pe înfăşurare trăgeam de cui pînă ieşea cu par cu tot. Era o treaba destul de scîrboasă pentru că porcul mirosea a sînge , era nespălat încă , şi părea o cruditate dar o făceam. Dar periile din par de porc erau cele mai eficiente la curăţatul hainelor. Apoi participăm la aşezarea porcului pe patul de pregătire. , adică trebuia să apuc şi eu de un picior şi să ridic. Evident că de acelaşi picior apucau şi alţii , şi cum animalul avea aproape o sută de kilograme eu nu a-şi fi avut forţă necesară. Bunicul îmi spunea să nu trag de coadă , că aia îmi va rămîne. Îndemnul avea multe înţelesuri şi se referea chiar şi la o anumită atitudine de viaţă , pe care mult mai tîrziu am descifrat-o în adevăratul sens. La prăjirea porcului nu eram admis , pentru că se lucra cu foc. După aia urmă spălatul şi râsul porcului . În final se spală cu apă fierbinte , se acoperea cu paturi şi era ţinut aşa cîtva timp. Bărbaţii beau ţuică fiartă , după care dezveleau porcul care era de un alb ireproşabil curat cum nu s-a văzut. Ritualul de măcelărire era dea-dreptul o mare filozofie . Se făcea crucea pe frunte , şi cred că prima dată se tăia capul. După aia se tăiau picioarele după o regulă străveche , pe care nu o mai reţin. După aceea rezultă o prima bucăţică de şorici , de obicei de pe burtă pentru că acolo pielea era mai gingaşă şi crapă la ardere. Cine a muncit cel mai bine ? Dănuţ a muncit cel mai bine ! Deci eu primeam prima porţie .
Între timp femeile prelevau bucăţi de carne proaspătă , care se puneau la înăbuşit în tigăi . Masă era plină de castroane cu murături iuţi ( gogoşari muraţi cu ardei iuţi , conopidă , gogonele , varză albă murată în ulei cu piper , varză roşie murată ) Mămăligă foarte tare se făcu-se şi aştepta să fie mîncată . Pîinea proaspătă neagră era tăiată felii. Paharele aşteptau în ordine cu şerveţele albe puse în ele. Sifoanele aşteptau sub masă , iar carafă cu vin roşu era plină. Cînd friptură era gata , ordinul gospodinei era de netrecut : Haide-ţi la masă. Evenimentul se întîmplă cam la momentul cînd patul de tăiere nu mai purta decît carcasele de grăsime , restul organelor fiind déjà aranjate în ligheane. Acum se punea pe plită încinsă bucăţile de şorici care repede se prăjeau devenind deosebit de moi. Începea masă de pomană a porcului . Pentru mulţi , dacă mîncau cu prea multă poftă , seară era un calvar , l-I se făcea rău. Mie cel mai mulţi mi plăcea să întind cu pîinea prin cratiţă de untură topită după ce se luaseră bucăţile de carne şi mai ales să mănînc conopidă murată şi şorici. Consumul de carne îmi era limitat de părinţi , pentru că nu aveam organismul copt pentru asemenea lovitură cu toxine. Dar aveam să primesc dreptul de a bea legal al doilea pahar de vin care trebuia să fie un “ şpriţ cu sifon “ . Era destul de tare ! la sfîrşitul mesei , trebuia să mai curat nişte căţei de usturoi , cam prea mulţi , care trebuia să fie proaspăt decojit, şi se folosea la saramură în care se cufundau bucăţile de slănină pentru frăgezirea şi aromatizarea viitoarelor şunci. După asta obosit mă culcăm , pentru că dimineaţă începeau colindele prin sat. De fapt după Ignat o ţineam într-un fel de colinde continui , dimineaţă , ziua şi mai ales seară. Înainte de Ignat , trebuia să îmi fac biciul de pluguşor. Asta era cel mai valabil , pentru că de fapt în prima parte a lunii decembrie făceam concursuri de pleznit bicele , cele pe care le făcuse-m cu un an înainte şi la care schimbăm numai sfîrcurile de rafie. Dar biciul de pluguşor trebuia să fie nou nouţ. Şi era . Tată mereu avea ghemurile de sfoară de împletit biciul , mi-a arătat odată cum se face , şi în al doilea an mi-a spus că dacă nu sunt în stare să îmi fac biciul , pod să mă duc la pluguşor pe rolul prostului , care era un personaj tradiţional , cu rolul de a strînge din zăpadă banii , nucile sau fructele care se aruncau procesiunii dacă această avea prost. Dar nu prea avea dintre tineri . În convoi era acceptată cîteodată pe acest post o persoană mai săracă ( de obicei bătrînele îmbrăcate mascat ) care cu această ocazie făceau rost de ceva bănuţi şi de ale gurii . La pluguşor cel mai mulţi îmi plăcea să plesnesc din bici. Cînd m-am făcut mai mare , a crescut şi lungimea biciului , şi nu mare mi-a fost surpriză să constat că nu mai puteam să îl rotesc pe străzile mai înguste , fiindcă se lovea de garduri. Asta de fapt era un semn că nu mai erai bun de pluguşorul mic şi trebuie să treci la cei mari care umblau ziua pe stradă principala cu plugul , buhaiul , bicele lungi şi furacioasele coase ( săbii ) de cîrnaţi şi slănină care erau atîrnate de grinzile caselor. De fapt erau atîrnate în acest scop.
Traditia sorcovei : Pînă pe la vre-o sapte ani i-am tot sorcovit pe toţi. Cred că sorcova-veselă a fost prima poezie pe care am rostit-o cît de cît inteligibil. După cinci ani eram mort să merg la bună dimineaţă , să îmi umplu taşcă făcută din pînză şi atîrnată de umeri cu covrigi , biscuiţi , nuci sau pişcoturi. Colindele din ajunul Crăciunului nu prea le-am făcut . Aveam o plăcere grozavă să îmi aranjez bradul , să îl ornez şi să îl aştept pe Moş Crăciun.Chiar şi după vîrstă de şase ani cînd practic ştiam secretul , mi-a plăcut să duc această sărbătoare. Apoi a venit pe lume sora mea , cînd aveam şase ani , şi déjà de la vîrstă de 9 ani eram un fel de îndrumător pentru chestia asta. Cu greu şi-a cîştigat de la mine dreptul de a-şi aranja singură bradul.
Tradiţia de Moş Gerilă : Şi că să nu fie nici-o discuţie îl serbam şi pe Moş Gerilă. De multe ori mergeam la pomul de iarnă de la IPIP. Acolo primeam multe cadouri personale , dar şi pentru decorat pomul făcute artizanal chiar de către anumiţi salariaţi. Făceau nişte comete din carton stropite cu praf de clipici peste un strat subţire de lipici , dar şi multe alte tipuri de steluţe , păsări , animale şi Moşi Gerili. Deosebite erau un fel de coşuleţe de hîrtie pentru pus bomboane sau lampadarele de pus portocale sau mere . După aia părinţii aveau zile libere de Anul Nou pe care tata le începea că lumea : o masă consistentă , o băutură zdravănă cu unul sau mai mulţi parteneri de distracţie , şi inclusiv serbarea Moşului Gerilă şi a bradului. Numai că , după prima experienţă de arestare pe care a avut-o fratele mamei pentru că a “ suflat în biserica “ acesta i-a spus că şi la puşcărie circulă un “o brad frumos” dar care sună cam aşa :
O brad frumos , o brad frumos /cu cetină tot verde /tu eşti copacul credincios /ce frunză nu şi-o pierde
strofă a două sună cam aşa
Copil eram /Cu par bălai /Şi ochii de cicoare ,/O brad frumos /Ce sfînt păreai/ În altă sărbătoare
Cînd cîntă acest cîntec , lui tata îi dădeau lacrimile. Eu puneam chestiile astea pe seama unei sensibilităţi sporite a dumnealui , accentuate şi de o anume pileală . Dar nu a fost aşa . Mult mai tîrziu , dînd atenţie acestei amintiri , m-am informat şi am aflat că aşa cîntau deţinuţii de conştiinţa acest cîntec. Se pare că autorul ar fi Radu Gyr , şi că sunt mai multe strofe .
Oricum , pentru că suntem la educaţia de familie , pot să spun că tată în puţinele lui clipe de viaţă bune , cîntă romanţe. Ştia atîtea versuri , că mă inhibă , mai ales că eu nu am avut niciodată talent muzical . Pentru dînsul , Mia Braia şi Ioana Radu erau bune de pus în ramă. Le cîntă din suflet şi avea mereu ochii înlăcrămaţi . Multe versuri de romanţe nu ar fi fost prea acceptate de societate.
Tradiţia de Sfîntul Ioan : Această era singură onomastică care se serba în casă de fiecare dată. Mama era Maria , dar în luna august cămară nu prea era plină că în luna decembrie , iar banii erau o mare problema. Tată avea la Măgurele o vie din zestrea mamei , pe care era un rînd de tămâioasă. Se culegea separat şi din ea ieşea un vin rose deosebit , foarte tare şi puternic aromat , mai ales în butoiaşele mai noi. Pentru butoaiele vechi se făcea dezinfecţia şi cu pucioasa , care adeseori strică gustul vinului .Scotea cam 50 -100 de litrii de vin de tămâioasă. Butoiului i se dădea cep înainte de Bobotează , cînd venea preotul cu stropitul. Tată umplea trei sticle de monopol cu vin şi le lasă mamei. În cursul după amiezii venea preotul cu botezul , şi primea împreună cu cei doi diaconi însoţitori , mai multe dar în principal vinul. Serbarea se făcea în prima duminică , şi aveam oaspeţi , de baza din familie. Dimineaţă tată se ducea la slujba şi mă lua şi pe mine . Părintele Victor îl binecuvînta pe tată patrunzindu-l în adîncul sufletului cu o privire fericită. Avea o charismă de adevărat slujitor al Domnului. După slujba , ne întorceam acasă unde oaspeţii începeau să vină. Festinul începea cu mezelul la care baza era jambonul care atunci se dădea jos din tindă. Dar cea mai bună era şuncă neafumată , proaspăt scoasă din saramură de usturoi. Salată de beof făcută de mama nu avea egal. Este drept că maioneză se făcea în casă cu multă muncă. Morcovii şi postirnacii erau scoşi din lăzile cu nisip din pivniţă. La întuneric , postirnacii nu se uscau pe frunze şi radiau o aromă deosebită , cu totul altă decît cei de acuma. Se mînca carne de peste şi pasăre , pentru că de porc eram saturaţi. Vinul se bea fără sifon , cu multă ardoare. Din pahare radia un miros de viaţă sănătoasă. Cele mai multe glume se făceau pe seama încurcăturilor în care ne bagă bunica , cu discuţiile ei despre calendarul “pe vechi “ în care fusese educată în tinereţe . Mereu îi zicea lui tată că nu îl cheamă Cristian că să-şi serbeze numele după Crăciun. Cînd se ridică de la masă îi zicea “ Să trăieşti Cristi-Nelu mamii ! “ Dar festinurile astea şi-au redus amplitudinea odată cu sporirea greutăţilor materiale.
    Educaţia fricii
Las la sfîrşit acest factor educativ  , întru-cît este foarte important.
Aşa cum am menţionat , cea mai mare frică cultivata în copilărie a fost frica de urzici. O treaba bună ,zic eu , dar acum este ilegală!
O altă frică cultivată era frica de viiturile Teleajenului. Acest spectacol oferit de cîteva ori pe an de natură , era impresionant. Există un sistem de anunţare a viiturii care începea de pe la Mineciul Ungureni. Şcoală era informată. Prima pe care am prins-o în toată desfăşurarea ei s-a produs într-o dimineaţă de mai , cînd eram la şcoală . Directorul a înterupt cursurile , ne-a încolonat , ne-a instruit , au mai venit şi foarte mulţi părinţi , şi ne-am deplasat pe lîngă biserica circa 300 de metrii ajungînd la malul rîului. Panorama era total în favoarea urmăririi fenomenului , mai ales că malul drept era supraînălţat cu vre-o 15 metrii faţă de albia rîului , iar cerul era senin . La un moment dat cursul rîului a început să se umfle cu nişte ape murdare spre negru , şi după vre-o ora a apărut la podul Blejoi un fel de bandă neagră care se deplasa spre zona noastră în parcurs gravitaţional. Primeam explicaţii exacte asupra fenomenului ., pentru că în vre-o douăzeci de minute să apară sub picioarele noastre desfăşurarea acestui fenomen în toată splendoarea lui. Frontul viiturii era plin de crengi , trunchiuri de copaci , tot felul de obiecte care erau antrenate în parcurs , şi chiar de animale înecate. Apă se relaxa către partea stîngă a rîului umplînd golurile rămase , şi lăţind albia rîului pînă la de 200 de ori Un vuiet înfundat cuprinsese văzduhul , şi un miros de noroi ne lua pe la nări. O serie de copii au avut accese de isterie , dar vederea cadavrelor de vaci şi porci vor constituii pentru dascăli un motiv să ne atenţioneze în ceea ce priveşte atitudinea noastră faţă de viituri.
În pasajele anterioare am pomenit de frica de current electric .
O altă frică era frică de bombe şi proiectile. Am crescut pe un teren îmbibat de bombe. Bombardamentele aliaţilor din perioada 1943 – 1944 s-au resimţit asupra cimpuriilor din jurul Ploiestiorului cam pînă în 1965. Cîmpurile şi Valea Teleajenului erau pline de bombe. Aviaţia americană , a intrat prin Banat şi Oltenia , urmînd coasta Făgăraşului . A găsit Valea Prahovei plină de fum de mascare , şi au coborît spre rafinării peste Valea Teleajenului. Comandantul acţiunii nu şi-a dat seama de eroare , şi cînd a ajuns de asupra ţintei , a fost prins de artileria română ( de pe dealurile de la Scăieni , Cocorăşti ,etc.) şi artileria din jurul rafinăriei. Că să evite pierderi foarte mari au trebuit să-şi arunce bombele , şi au făcut-o deasupra satului Ploiestiori , a cîmpiei Ploiestiori şi valea Teleajenului dar şi asupra oraşului . Am copilărit numai prin gropi de bombe. Pe cîmp aveau vre-o cinci metrii diametru şi vre-o doi trei adîncime. Sute de gropi. Pînă prin 1955 nu au fost acoperite fiindcă nu existau dispozitive de tip geofon pentru depistarea structurii metalice sub pămînt. Atunci au venit nişte militari care aveau aceste dispozitive de locaţie. Ne împrietenise-m cu ei şi chiar cei mai mari făceau un titlu de glorie din colaborarea lor. Chiar prietenul meu a fost unul din cei mai activi ( era cu trei ani mai mare ) şi cred că asta a şi contruibuit la acceptarea lui la liceul militar.
Pe Valea Teleajenului nu erau gropi. Acum vre-o zece ani , cînd am văzut scenă cu călărirea bombei din frumosul film Armaghedon , mi-am reamintit că scene de astea trăiam şi noi .Teleajenul avea viituri serioase în timpul sezoanelor ploioase. Apele se retrăgeau destul de brusc şi lăsau bălţi în care mai folfăiau peşti. Noi riscăm şi îi culegeam . Dar uneori eroziunea expunea şi bombe , pe care noi le călăream. Armata era sesizată şi veneau cu geniştii care preluau şi dezamorsau bombă. La un moment dat exasperaţi de naivitatea copiilor , au instalat în sat , pe creastă văii un fel de turnuri de observaţie , care erau deservite de localnici sau soldaţi. A fost eficient .
Referitor la chestiile cu bombe şi tunuri sunt cîteva de remarcat. Bateriile antieriene din jurul Ploieştiului au funcţionat multă vreme , probabil pentru instructive. Soldaţii care le deserveau se foloseau de copii că să le aducă citeceva de băut sau ţigări. Prin urmare aveam acces la tun ( îl pipăiam , îl înţelegeam , etc ). Totuşi ofiţerii nu permiteau. Aveam un copil , pe unul Bistrianu . Erau un tip foarte năstruşnic. Pe orice structura de fier se caţără. Asta nu ştiu cum făcea dar mereu se urcă pe ţeavă tunului pînă în apropiere de dop. Ce de şuturi în c… a luat de la soldaţi. Destinul lui nefericit a fost să se caţere şi pe un stîlp de inlta tensiune. Şi asta i-a fost ! Dumnezeu să-l odihnească.
Spectacolul cel mai grandios de noapte era detecţia avioanelor inamice. Nu ştiu dacă erau inamice dar pe la ora 10 noaptea cînd se începea acţiunea toţi ne dădeam buluc pe stradă. Urmăream procesul pînă cînd în pată de lumina produsă de intersecţia fluxurilor luminoase ale reflectoarelor , apărea avionul. Asta însemna că artileria l-a doborît. Mai tîrziu voi încerca o problema de geometrie cu mult..tîlc ! Mai tîrziu , prin clasa a IX –a cînd am rezolvat celebra problema a aruncării bombei din avion , am cîştigat multe pariuri , ( pe ţigări evident ) . Nu ştiau unde se află avionul faţă de bombă cînd această lovea ţintă dar eu aveam demonstraţia matematică fizică de netăgăduit. Treaba asta mi-a creat multe discuţii printre consăteni . Atunci am observant că mate-fizică nu este agreată de toată lumea. Chiar mi-aduc aminte că vre-o săptămînă seară veneau părinţi şi discutau pe la poartă cu tată despre afirmaţiile mele . Pe unii i-am convins pe alţii nu. Mai mult , pentru că unui băiat îi luasem un pachet de ţigări , conform cu înţelegerea de pariere , mi-am primit reproşurile lui tata.
      Frică de mahalagii : Pot spune că încercările de înfricoşare de tipul “ vine ţiganul şi te ia “ la mine au fost nereuşite. În perioada Ploieştiori nu aveam frică de oameni răi , iar faţă de ţigani nici atît. Ştiam că vin din mahalalele din apropriere , iar contactele cu ţiganii erau de paparude , la spoitul de căldări şi cratiti , la venirea de precupeţe pentru flori. Copii care însoţeau părinţii în aceste peregrinări ne erau chiar apropiaţi. Erau cuminţi , cu ochii trişti , bucuroşi de orice dar ce îl primeau , şi care constă în alimente sau îmbrăcăminte , şi nu făceau rele . Dincolo de a incrimina această etnie , vreau să precizez că populaţia Mahalalei Bereasca nu era majoritar ţigănească. Era un amestec pestriţ de cetăţeni , în care nu caracterul etnic ieşea în evidenţă ci mai degrabă comportamentul ameninţător ,violent , agresiv şi însoţit de un limbaj de neacceptat. În mod surprinzător , această frică s-a declanşat pe perioada navetei cu traseul 2 prin Bereasca. Autobuzul era mereu plin . Pînă la ieşirea din Bereasca se circulă atîrnat pe scară . Există o schemă că un mahalagiu să se ia la harta şi înjurături cu unul care nu reuşea să avanseze de pe scară autobuzului , datorită aglomeraţiei excesive , Acesta dacă îi dădea replică , cobora pînă la urmă şi mai mulţi mahalagii săreau pe el , îl băteau şi îi luau probabil ceva din efective , după care dispăreau în fugă. Treaba asta aveam să o constat la fel de bine cînd devenind student aveam acces în parcul studenţesc din lacul Tei ,prin mahalaua Tei de acolo. Găştile de localnici , cînd vedeau un grup deplasîndu-se către complex , insinuau o bătaie în plină stradă a unui copilaş , şi dacă aveai proastă inspiraţie să-ţi fie milă şi să intervii în apărarea celui bătut , apăreau după garduri o groază de derbedei care te băteau şi te jefuiau pînă la chiloţi. Singură deosebire faţă de Bereasca era repertoriul de înjurături şi sudălmi . Dacă în Bereasca conotaţia lor era de natură sexuală , în Tei că şi în alte mahalale bucureştene conotaţia înjurăturilor era de natură religioasă.
De altfel , trebuie să constat că în ciuda efortului făcut de stat pentru desfiinţarea acestor mahalale , şi înlocuirea lor cu cartiere de blocuri tip , cel puţin pentru localnicii care poartă pecetea originii , limbajul de înjurături şi violent nu s-a schimbat.
Frică de instituţiile statului : Cred că orice cetăţean primeşte educaţia fricii faţă de instituţiile statului .La noi , la romani cetatenii simplii chiar ca trebuie sa se teama de institutiile statului. Acestea au fost dintotdeauna foarte puternice fata de simplul cetatean , Desigur , într-o societate ideală ( care nu a existat şi nici nu va exista ) această frică trebuie să se rezume la comportamentul corect al fiecărui individ faţă de ceilalţi şi faţă de ceea ce se cheamă realizările civilizaţiei umane ( bunurile materiale mobile sau imobile pe care societatea le pune la dispoziţie indivizilor spre a-şi desfsura viaţă pe acest pămînt ) . Din păcate , raţionamentul care caracterizează regnul uman , este sublim dar are multe lipsuri în desăvîrşire . De aceea , pînă se va înţelege ce înseamnă comportament corect , societatea umană dispune de grade de libertate în a-şi construii propriile îngrădiri. Hai să nu fac o comparaţie , părerea mea este că pe teritoriul ţării noastre toate sistemele care ne-au dus pe drumul existenţei au impus limitări de-a dreptul excesive , şi toate în favoarea celor puternici sau a unor grupuri dintre aceştia . Şi că să fiu sincer , poate că aşa este în toată lumea. Încă nu există un popor liber , şi sută la sută de civilizat , dar pe aceste criterii se face scară de valori şi mai ales de evaluări.
În ceea ce mă priveşte , în tinereţe am primit educaţia fricii faţă de miliţie , securitate şi partidul unic care fie că a fost muncitoresc fie că a fost comunist tot aia era. Educaţia mi-a venit de la părinţi , care şi ei la rîndul lor erau înfricoşaţi de sistem . Ei ar fi avut motive reale să fie înfricoşaţi. Tata avea un apetit al cimiliturilor antisistem , plecat de la o instabilitate afectivă faţă de sistem. Pe de altă parte făcuse şi el armata în timpul războiului şi poate că se gîndea că cineva să nu îl zgîndărească la analiză. Ceilalţi membrii din familia Stănescu , au urmat pildă bunicului , care ne spunea mereu : “ Ţine-ţi aproape că altfel va ia valul “ El ţinuse aproape cu toate regimurile prin care a trecut , era notar- functionar al statului – şi işi făcea cu seriozitate treburile . Mama în schimb , a avut o situaţie de-a dreptul halucinanata . Din fată cu zestre produsă de familia ei de ţărani şi negustori , un război nemilos îi transformase-ră în prizonieri prin Rusia , deţinuţi politici , stigmatizaţi prin chiabureala , etc. Au fost ani cînd îşi plîngea tot timpul , tatăl , fratele şi verii. A trăit şi moment fericite , că de exemplu cînd unchiul Ghiţă Culai ( Nicolae ) întors după zece ani de prizonierat în Rusia , i-a fost recunoscută calitatea de medic şi apoi a preluat un departament de medicină din spitalul Fundeni , sau că eliberarea după 15 ani de puşcărie a unui var de al ei , care fusese ceva politician prin Prahova , şi care a mai trăit doi ani pînă a murit de cancer. Cu greu însă se acomoda cu desele perioade de detenţie ale fratelui şi mai ales de reeducare al acestuia dar şi al tatălui ei , bunicul Ioniţă. Cam în atmosfera asta m-am format , şi de aceea din punct de vedere politic viaţă mea a fost o nebuloasă totală. Cam pe la 18 ani , cînd toată lumea de pe ramură Ioniţă ieşise din puşcării , sau cînd pe ramură Stănescu ceilalţi îşi vedeau de treaba , mi-am zis că îmi bag picioarele în ea de politică , şi nu mă bag niciodată . Cu unii discutăm despre una cu alţii despre cu totul altă. Autojuramintul asta a ţinut pînă la o lecţie de Socialism Ştiinţific , din anul 3 de facultate , cînd la tema Falansterului de la Scăieni al lui Theodor Diamant , mi-am expus un răspuns de notă 10. Ştiam atîtea despre chestia asta şi poate că multe erau legende , deci doamna profesor Varga , fusese de-dreptul copleşită de răspunsul meu. Peste vre-o cîteva zile , m-a chemat la cabinetul dînşii de la Catedră de Ştiinţe Politice , şi cu foarte mare încredere mi-a spus că să depun cerere de a intră în partid , fiindcă dînsa mă susţine în totalitate. Idiot cum am fost , mi-am declanşat în conştiinţa un moment total nepotrivit de sinceritate , în urmă căruia i-am expus istoria mea de mai sus , şi în final că o să mă mai gîndesc. Săracă femeie a fost dezamăgită de răspunsul meu şi pot să spun că nimeni niciodată nu mi-a mai făcut această propunere. Mai mult , pe la 27 de ani , cînd , după ce soţia mea îmi născuse un prim copil care a murit foarte repede , s-a născut al doilea , vioi şi sănătos , am făcut un gest de protest de-adreptul prostesc renunţînd la calitatea de utc-ist pe motivul că plecam foarte des în delegaţii. Nu s-a sesizat nimeni , nu mi-au mai cerut nici cotizaţie , şi foarte repede mi-am dat seama că mă autocasase-m din punct de vedere politic , fapt care uneori mi-a creat multe regrete. După aceea îmi mai vărsam năduful în bancuri antisistem şi dezacord faţă de practică politică de atunci. Dacă mă refer la perioada 1977-1989 cred că pînă la final eram vre-o douăzeci de milioane de români în dezacord cu ce se întîmplă în ţară. Îmi imaginase-m şi o glumă spunînd că eu fac parte din celălalt partid – PCFP – ( partidul celor Fără de Partid ). Ajunsese-m un fel de ‘ guru bătrînul ‘ pentru cei mai tineri colegi care mereu veneau şi se plîngeau de pierderea de timp care erau şedinţele de partid.
De cine imi este frica acum ?
Nu imi mai este frica decit de boli .

Mica Glaciatiune

Dan Stanescu – Mica glaciaţiune sau cum sfidează lumea meteorologiei mondiale un absolvent al liceului Ion Luca Caragiale din Ploieşti
Între 1973 şi 1977 am făcut parte dintr-un colectiv de cercetare ştiinţifică al ICEMENERG Bucureşti caro-ra ne-a revenit sarcina să încheiem o lucrare care dura în România de vre-o 50 de ani , şi care avea că obiectiv prima editare cu date proprii a hărţilor keraunice ale ţarii. Ele existau în nomenclatoare tehnice cu preluarea de date de la alţii .
Keraunicitatea este ştiinţa care se ocupă cu studiul descărcărilor atmosferice ( fulgere adică descărcările electrice care se produc în interiorul formaţiei de nori orajiosi , trăznetele sau descărcările nor-pămînt care se formează între norul orajos şi suprafaţa terestră ) Interesul nostrum al electroenergeticienilor era legat în mod expres de necesitatea cunoaşterii situaţiei pentru proiectarea corectă a liniilor electrice aeriene şi a protecţiei la supratensiuni atmosferice generate de lovirea de catre trăznet a instalaţiilor electroenergetice. Dar , foarte multe alte departamente aveau interes în această cercetare. Noi am avut ca sarcina exploatarea ( întreţinerea , citirea şi modernizarea ) tuturor contorilor de măsurare înregistrare a traznetelor şi fulgerelor care se produceau deasupra ţării , şi care erau amplasaţi în cîteva sute de staţii meteorologice distribuite pe tot teritoriul. La sfîrşitul lucrării , s-au elaborat de către noi , următoarele hărţi ;
-harta aritmokeraunica , adică aceea care indică numărul de descărcări pe zone geografice
-harta cronokeraunica adică harta care prezintă repartiţia lunară a fenomenelor
-harta izokeraunica , adică harta care face o evaluare a intensitatii curentului de trăznet , adică a acelui fenomen care produce supratensiunile atmosferice periculoase.
Bineînţeles că , celelalte departamente : Ştiinţa Meteorologiei , Industria Apărării Naţionale , Industria Mineritului , etc au avut şi ele contribuţia lor cu alte date , superseful acţiunii fiind Institutul Naţional de Meteorologie , care le-a preluat şi gestionat pe toate.
Şansă vieţii a fost că în 1977 , înspre iarnă , să predăm lucrarea la Ministerul Cercetării , care subvenţionase toate cheltuielile. În ziua avizării , spre surpriză mea , în afară de d-l Bădulescu Fronea , care era un fizician aproape în prag de pensionare şi respectiv şeful lucrării la noi , am fost invitaţi şi noi truditorii , la avizarea de la minister. Aici era o comisie de specialişti de mare prestanţa , nu îl cunoşteam decît pe directorul Radu Zane de la Centrală Industrială , care că să zic aşa era din partea noastră , restul comisiei erau oameni foarte impozanţi . Avizarea a fost clasică , fiecare responsabil de lucrare şi-a prezentat rezultatele , iar meteorologia şi-a prezentată rezumatul de valorificare . La sfîrşit , şeful comisiei , un om foarte pedant , spune o frază de genul : noi discutăm problema asta de vre-o 30 de ani , ne cunoaştem foarte bine şi este clar că oamenii noştrii de ştiinţă au făcut o treaba foarte bună, pentru care vă felicit. Dar vă propun să amînăm un pic , felicitările , masa şi dansul , pentru că acum constat că s-au ataşat de această problema foarte mulţi tineri , şi a-şi vrea să auzim şi opinia fiecăruia dintre ei. Deci tinereţe ai cuvîntul !!!
Într-adevăr eram vre-o douăzeci de inşi mai tineri , de la diverse departamente. Şi constat că se încep imediat expunerile. O fată de la meteorologie , a făcut o expunere frumoasă privitor la nişte coincidenţe între zonele cu climă extremă ( foarte reci şi foarte calde ) si fenomenele oragiose . Foarte mult mi-a plăcut expunerea unui tînăr inginer militar , care parcă a avut gura aurită , spunînd că trebuie atrasă atenţia utilizatorilor de dinamită , pentru construcţia de drumuri şi exploatări miniere asupra loviturilor directe de trăznet în capse. Vre-o doi ani mai tîrziu , un trăznet a lovit un cablu de detonator , a aprins explozia şi într-o exploatare de granit din zona Pucioasa – Fieni , au murit vre-o 200 de muncitori. În sfîrşit îmi vine şi mie rîndul , şi puşchea pe limba cam ştiam ce o să spun. Bineînţeles că am început cu izokeraunicitatea , fiindcă pe noi asta ne interesa , am explicat ce înseamnă cunoaşterea intensităţii curentului de trăznet , am făcut la un palet şi un calcul pe o formulă empirică , deci pînă aici totul a fost OK. La final , îmi produc discuţia pe care o aveam tot timpul la ICEMENERG cu cine mă întreba şi spun :
După părerea mea , evoluţia datelor statistice din ultimii 25 de ani în România şi în ţările din nordul Europei mă face să avansez prognoza apariţiei unei mici glaciaţiuni în următoarele patru cicluri solare complecte. Aveam şi un scenariu , la care ţin şi astăzi , şi care avea la baza că în prima parte se va produce o încălzire excesivă , care va duce la acumularea unei mari părţi din căldură latentă a atmosferei terestre în apa marilor şi oceanelor , ceea ce va duce la un echilibru între forţa stării reci şi forţa stării calde a planetei . În regimul pe care îl acceptăm că normalitate , aerul ( atmosfera ) este dominată de forţa stării calde , Căldură , odată preluată de apă , scade capacitatea atmosferei de a regla circuitul apei . La un moment dat , starea caldă va domina o parte a bazinului hidrografic al planetei , şi va permite fenomenul invers adică de încălzire al aerului datorită evaporării apei . ( similar că şi capacul de metal pe care îl aşezi pe o oală cu apă în fierbere ). Acest impuls , va da o inerţie atmosferei , care va începe să îşi atragă căldură din apă , conducînd la răcirea marilor şi oceanelor , cu refacerea calotelor glaciare. Procesul se va extinde sub cercul polar şi munţii care separă partea de nord a Europei de partea de sud ( Pirinei , Alpii şi Carpaţii ) vor fi graniţele dintre partea foarte răcită din nordul Europei şi partea calda foarte caldă din sud .
Comisia m-a ascultat cu interes , şi au apărut discuţii de genul că ne mai trebuie o viaţă că să vedem ce se întîmplă. Oricum ştiu că secretarul comisiei a consemnat prognoza în registrul de procese verbale ale discuţiilor.
Patru cicluri solare , înseamnă cam 88-100 de ani. Acum faţă de reper zero momentul prognozei mele suntem spre sfîrşitul celui de al doilea ciclu. La sfîrşitul celui de al patrulea ciclu peste vre-o 60 de ani în Ardeal va fi rece şi foarte rece cam 10 luni pe an ,iar zăpada cu greu se va topi pe alocuri. La fel şi în Galiţia ( nordul Bucovinei ) .
Durat micii glaciatiuni este greu de prevazut. Ultima a durat de la anul 900 pina pe la 1500 e.n.
Eu am incercat sa redau o poveste adevarata in niste termeni specifici literaraturii , spre a putea fi si citita. Nu cred ca este util sa spun ca toata conceptia mea a fost generată de multă literatură tehnica pe care am studiat-o pentru intelegerea si cunoasterea fenomenelor fizice care imi guvernau existenţa ca cercetator stiinţific , entuziast si cu “ mult spirit de sacrificiu revoluţionar” si stiu ca nu eram singurul .
Notă ; Prognoza mea vine în contradicţie cu mult trîmbiţata încălzire globală datorată acţiunii omului. Nu zic că nu o fi ceva adevărat în această interpretare , dar natura îşi hotărîse faptele cu mult înainte.
De fapt la mijloc sunt niste interese politice meschine , conform cărora se taie macaroana industrializării necontrolate in tările mici ale lumii. Omenirea se aproprie de un mare faliment – falimentul muncii depuse de om – , care la un momentdat va fi colac peste pupăză accentuat si de robotii industriali.
Oricum , Valahia noastră va avea din nou noroc , se va umple de popoare nordice care sper să rămînă cu atitudini serioase , de care de altfel avem nevoie.